Simt ca nu mi-a mai ramas nimic. Pot doar sa mai scriu pe blogul asta, dar ma simt ca o barca pierduta in mijlocul marii care stie ca nu mai atinge vreo data tarmul. Deriva totala. Stiu ca am gresit, ca am fost un copil egoist. Ca am luat totul de-a gata si nu am fost in stare sa apreciez ce am. Ma intreb cat de bine ar fi fost oare daca deschideam ochii si intelegeam la timp. Oare mergea?

Oricum asta nu mai conteaza acum. Acum trebuie sa accept ca greselile se platesc. Colega ema indianca imi spunea ca o sa mi se intoarca ranile facute inapoi toate. Asa e. Vin inapoi, parca toate de-o data. Dar nu pot sa condamn pe nimeni, decat pe mine.

As vrea sa pot sa fiu invizibila si sa am grija de tine. E o fantezie ciudata. Sa fiu un fel de fantoma pazitoare, dar asta mi-ar fi job-ul preferat. Poate e din cauza tistetii care m-a cuprins acum si ma face sa nu mai vad speranta in lumea asta, sa nu-mi mai vad rostul. Ce viziune de ingramadita pot sa am. Mi-ar placea sa spun ca viata e atat de nedreapta, dar e atat de dreapta... nedrept ar fi sa nu simt nimic. Poate ca ar trebui sa ma purifice cumva tristetea asta. Cine stie. Nu vreau sa ajung la concluzii categorice acum pentru ca nu sunt in stare de gandire logica. Nu vreau concluzii. Vreau sa nu te mai doara. Sa poti sa vezi clar tot adevarul si toata minciuna. Sa desparti graul de neghina si sa ma ierti. Am fost atat de copil, dragule, cel mai copil egoist. Credeam ca orice fac tu ma vei iubi si eu te voi iubi. O mare prostie. Ma bufneste plansul cand ma gandesc.

Nici macar nu am ceva nou de spus. Daca ne-am vedea pe strada probabil as trece pe langa tine. Si nu din rautate ci pentru ca nu am nimic de dat si nici tu nu mai ai. As vrea sa iti dai seama ca poti repara tot. Ca ma poti repara si pe mine. Sa ma cauti, sa ma gasesti, sa ma iei in brate. Sa nu zici nimic. Sa ma pupi pe frunte. Probabil daca ai fi mai matur si daca inca m-ai iubi asta ai face. Mi-ai intelege greselile si logica sau mai bine zis "nelogica" din spatele lor. Si m-ai accepta asa cum sunt, ai incerca sa ma faci si pe mine sa vad lucrurile cum sunt ele. As vrea sa stam saptamani in sir impreuna, fara sa ne vorbim. Sa ne tinem in brate, sa ne mangaiem, sa ne pupam palmele, umerii si fruntea.

Dar iar intru intr-o stare onirica (suna ciudat termenul pus aici, dar n-am mod de a exprima mai bine) cand poate tocmai e timpul sa ma trezesc. Am sa tac. Si am sa inghit. Sa inghit rezultatul propriilor actiuni. Am sa accept reactiile tale oricum ar veni ele si nu am sa ma infurii. Am sa fiu calma. Am sa privesc mai bine in jur si in ceilalti. Am sa privesc mai bine in mine. Iti doresc tot binele. Nu vreau sa suferi, desi spun prostii cand ma supar. Chiar vreau sa iti fie bine. Stii, poate ca noi nu aveam oricum nicio sansa. Nu a incercat defapt niciunul sa salveze relatia asta. Eu am vrut sa abandonez si tu ai sarit si tu imediat dupa mine. Corbia s-a scufundat instantaneu. Dar paote ca nu mai aveai nici tu puterea sa mai incerci, sa mai duci tu greul, mai ales dupa ce ti-am dat de inteles ca nu te mai iubesc. Trebuie sa incerc sa te iert si eu, sa nu mai ma supar, sa nu mai fac greseli. Mi-ar placea sa stiu daca ai trecut peste mine si mi-ar placea sa stiu si cand. As vrea sa pot trece si eu, daca tu treci.

E ciudat, daca as stii ca peste sa zicem 10 ani o sa vrei sa incercam iar, as astepta 10 ani. Nu stiu de unde vine atata determinare. Inca nu pot accepta ca se poate sa nu mai fim niciodata impreuna. Vezi, nici macar nu zic "ca nu o sa mai fim impreuna" ci spun "ca se poate". Nu vreau sa sune definitiv. Desi tu asta cred ca vrei. Orgoliul tau nu te-ar lasa. Si asta pentru ca nu vezi ca eu am ramas anul asta pentru tine, ca de fiecare data m-am intros. Lucrurile astea nu au valoare pentru tine. Dar e ok, o sa incerc sa accept si asta. Cred ca incep un proces de acceptare. Oricum nu as stii ce sa fac daca intr-adevar ai vrea iar. Probabil nu as vorbi o perioada lunga. Dar as sta cu tine. Cu siguranta nu te-as mai parasi vreo data. Si as lua fiecare zi in parte, nu m-as mai gandi la viitor. Ce rost a avut ca m-am tot gandit si nu am mai trait prezentul?

Sunt sigura ca multa logica nu are ce am scris. Vine dinauntru si nici nu vreau sa revin si sa recitesc. Probabil nu ar trebui pus on-line, dar imi da impresia ca poate la un moment dat o sa-l citesti, desi nu  cred mult in asta. O sa renunt si la speranta asta. Trebuie sa renunt la toate sperantele legate de tine, dar nu pot de-o data. Incet, incet. Asta e marea mea meteahna: graba. O sa iau zilele pe rand. Azi am renuntat la furie. Accept faptul ca nu vrei sa ma vezi sau sa ma auzi. Si imi promit mie ca nu mai fac nimic. O sa te las.

Poate ca in cateva zile o sa pot sa renunt si la speranta de a te vedea fugitiv pe strada. Nu as vrea sa ma vezi tu, doar eu pe tine. Dar o sa renunt si la asta.


Apoi o sa renunt la amintiri. Nu o sa ma mai agat de ele.

Si tot asa....

incet-incet....

poate ca o sa renunt si la speranta ca citesti asta....

si la speranta ca ma mai iubesti....

si la speranta ca ar mai fi ceva intre noi viata asta....

si usor usor...

poate...

am sa renunt de tot.. la tine.