O sa incep probabil o odisee spirituala, un bildungsroman. Nu m-am hotarat asupra titlului, dar o sa fie tip jurnal. "O hemoragie". Nu imi pasa cine o citeste pentru ca tu cu siguranta nu vei ajunge sa o citesti. Si uite asa am ajuns la punctul doi: monolog adresat, dragule.  Ma gandesc ca seria ce urmeaza sa vina ar putea fi la fel de bine intitulata: "Cum sa te zdrobesti si sa plangi singur in doi pasi usori". Cum? Ei, cum. Simplu: te zdrobesti bine, bine ca si cum te-ai arunca frumusel de la etajul... 9 sa zicem, ca-mi place cifra. Bineinteles spiritual vorbind, dar comparatia se sustine. Apoi stai singur si plangi. Gata!

Fac eu glume, rad. Sunt glume autoironice si nervoase, iar rasul mi-e si el fortat si doar pe jumate ras. Ar putea oricand sa dea intr-un ras nervos, care ar putea sa se muleze dupa pe un plans profund. Totul asa bine impletit incat nici sa nu mai stii unde se termina o stare si incepe alta. Stii, ei spun ca in spatele fiecarei comedii e o tragedie. Eu zic ca si in spatele fiecarei tragedii e o comedie. Depinde de cat de implicat esti sau nu esti in drama.

Calitatea textului mi-ar putea fi considerata...indoielnica, sa imi acord un pic de indulgenta. Nu ma intereseaza defapt cuvintele ci ceea ce e inauntru si trebuie sa iasa. D-asta zic, dragul meu, sa lasam titlul "O hemoragie". Iar cum tu oricum nu o sa ajungi sa imi citesti textul, o sa pot sa presupun ca ai fi de acord.

Citeam azi blogul fratelui tau, asa de fun. Bine, nu de fun. Imi era dor de tine, ce sa mai... Si asta era o legatura neexploatata. Citeam eu si ca sa vezi dau peste niste pasaje despre dragoste si durere si ma gandesc: Uite, copilul asta scrie despre noi. Apoi m-a bufnit rasu (rasu-plansu) cand mi-am dat seama ca el scrie despre ce simte el, nu s-o sinchisi cu povestea noastra demult fumata (mama ce pofta imi e acum de o tigara) si stiuta pe de rost de toti, doar de noi nu. De noi nu. Asa e, nu? Noi abia acum o intelegem. Fiecare partea lui. Eu inteleg ca da, ma iubesti si da, te iubesc. Tu intelegi ca iti fac rau si ca nu mai vrei. Interesant e insa cum mi se pare ca totul e despre noi. Lumea vorbeste despre noi, cartile au personaje inspirate de noi ca si filmele de altfel, stickere cu mesaje pe ziduri despre noi... totul numai noi. Dar care noi? Despre ce noi vorbesc?

Cand fumez imi e dor de balconul tau, de cum imparteam cu sete si egal tigara aia, ultima. De cum ne vedeam demult la liceu, de cum in Cismigiu (na ca am setat si decorul) stateam pe iarba dar ne adunam mucurile dupa, de cum iti statea asa de bine cu tigara. Esti frumos. Ieri cand te-am vazut (imi cer iertare pentru modul in care am facut-o) ma uitam ce frumos esti, ce ochi frumosi ai chiar daca ma priveai cu nervi, detasare, ura, iubire.... ai avut un moment de pauza in care te-ai induiosat. A fost ca si cum eram la pescuit si apa era neagra, dar pentru un moment o coada aurie a miscat un pic, sub luciul apei. A fost dumnezeiesc. Sau la fel de bine diavolesc momentul. Uite, din nou dualitate. Dragoste ura. Divin dracesc. Aproape departe. Vino dispari. Cuvant tacere. Tu eu. Totul e descrescendo. Iti recomand sa citesti si invers fiecare propozitie, de la sfarsit spre inceput, sa simti un pic de optimism. Eu asta fac. Cand tu imi spui: doar 3 minute ai si dupa nu vreau sa te mai vad vreo data ma gandesc: Doamne, uite ca vrea totusi sa stea. Cand tu trantesti poarta in nas, eu iti multumesc ca ai stat 3 minute. Probabil ca deja nu mai e optimism, e un suprarealism, distorsionare totala a ceea ce percepem in general a fi realitatea.

Vreau sa incerci sa treci peste. Daca poti, bravo tie. Daca nu poti, bravo noua. Eu nu pot si te astept pe tine ca sa imi pot confirma nebunia sau fericirea. Una din ele trebuie sa fie adevarata, iar eu chiar sper ca nu am nevoie de tratament.

Ieri am fortat nota. Da, am fost egoista sa te fortez sa iesi din casa. Dar gandeste-te ca am inghetat ca un rahat 40-50 de minute in panda de sub geamu tau. De dimineata ma rodea dorul si am rezistat, dar pana noaptea. M-a fericit momentul pentru ca ... te-am vazut. Si nu aveam nimic de zis sau de intrebat. De convins sau dezlegat. Voiam doar sa te vad, sa te uiti la mine (caci de data asta nu te-ai uitat in mine) si sa te aud cum respiri. Ciudat ca voiam sa te vad cum respiri, dar asta imi era dorul. Stiam ca existi si existenta ta imi devenise tot mai apasatoare. Cand iubesti pe cineva si sunteti despartiti pe dinauntru e greu sa iti accepti ca exista, independent de tine. Suferinta e sa traiesti si sa stii ca traieste, dar voi nu mai traiti aceeasi poveste. Mi se parea deja de domeniul SF existenta ta, caci cum puteai tu sa fi cu totul si cu totul separat? Simteam ca mi-ai taiat legatura, ca nu mai vrei sa ma lasi sa simt ce simti. Ca nu mai vrei sa te visez cand te gandesti la mine. Ca mi te-ai sters de pe harta. Asa ca voiam dovada ca nu e doar in mintea mea existenta asta dureroasa (Apropo, acum imi dau seama ca parca Eliade spunea mult mai frumos decat mine cum e sa fii despartit de o femeie pe care o iubesti si ea inca sa existe. Parca tu mi-ai dat fragmentul.) deci voiam sa te vad cum respiri. Ca durerea mea sa sublimeze.

Si asa a si fost. Ma doare, dar nu ma mai roade. Stiu ca traiesti, ca esti orgolios, ca ma iubesti, ca esti slab si puternic in acelasi timp. Poate ca asta e problema noastra; eu vad orgoliul ca pe o slabiciune si dragostea ca pe putere. Tu tocmai invers. Oricum, cert e ca ieri m-am pisat pe propiul orgoliu. Si credeam ca o fac pentru tine. Ulterior mi-am dat seama ca era pentru mine; da, egoism. Dar si pentru tine, caci acum stii ca daca vii inapoi te primesc si cu ceai si cu pernute si cu tigari si cu piele moale si cu suflet cald. Am inteles ce trebuia sa inteleg: ma iubeai, nu te iubeam mai putin decat ma iubeai si nu avea sa sa termine urat daca nu aranjam eu asta.

Noapte buna. Zanutele toate tie!