Simt ca nu mi-a mai ramas nimic. Pot doar sa mai scriu pe blogul asta, dar ma simt ca o barca pierduta in mijlocul marii care stie ca nu mai atinge vreo data tarmul. Deriva totala. Stiu ca am gresit, ca am fost un copil egoist. Ca am luat totul de-a gata si nu am fost in stare sa apreciez ce am. Ma intreb cat de bine ar fi fost oare daca deschideam ochii si intelegeam la timp. Oare mergea?

Oricum asta nu mai conteaza acum. Acum trebuie sa accept ca greselile se platesc. Colega ema indianca imi spunea ca o sa mi se intoarca ranile facute inapoi toate. Asa e. Vin inapoi, parca toate de-o data. Dar nu pot sa condamn pe nimeni, decat pe mine.

As vrea sa pot sa fiu invizibila si sa am grija de tine. E o fantezie ciudata. Sa fiu un fel de fantoma pazitoare, dar asta mi-ar fi job-ul preferat. Poate e din cauza tistetii care m-a cuprins acum si ma face sa nu mai vad speranta in lumea asta, sa nu-mi mai vad rostul. Ce viziune de ingramadita pot sa am. Mi-ar placea sa spun ca viata e atat de nedreapta, dar e atat de dreapta... nedrept ar fi sa nu simt nimic. Poate ca ar trebui sa ma purifice cumva tristetea asta. Cine stie. Nu vreau sa ajung la concluzii categorice acum pentru ca nu sunt in stare de gandire logica. Nu vreau concluzii. Vreau sa nu te mai doara. Sa poti sa vezi clar tot adevarul si toata minciuna. Sa desparti graul de neghina si sa ma ierti. Am fost atat de copil, dragule, cel mai copil egoist. Credeam ca orice fac tu ma vei iubi si eu te voi iubi. O mare prostie. Ma bufneste plansul cand ma gandesc.

Nici macar nu am ceva nou de spus. Daca ne-am vedea pe strada probabil as trece pe langa tine. Si nu din rautate ci pentru ca nu am nimic de dat si nici tu nu mai ai. As vrea sa iti dai seama ca poti repara tot. Ca ma poti repara si pe mine. Sa ma cauti, sa ma gasesti, sa ma iei in brate. Sa nu zici nimic. Sa ma pupi pe frunte. Probabil daca ai fi mai matur si daca inca m-ai iubi asta ai face. Mi-ai intelege greselile si logica sau mai bine zis "nelogica" din spatele lor. Si m-ai accepta asa cum sunt, ai incerca sa ma faci si pe mine sa vad lucrurile cum sunt ele. As vrea sa stam saptamani in sir impreuna, fara sa ne vorbim. Sa ne tinem in brate, sa ne mangaiem, sa ne pupam palmele, umerii si fruntea.

Dar iar intru intr-o stare onirica (suna ciudat termenul pus aici, dar n-am mod de a exprima mai bine) cand poate tocmai e timpul sa ma trezesc. Am sa tac. Si am sa inghit. Sa inghit rezultatul propriilor actiuni. Am sa accept reactiile tale oricum ar veni ele si nu am sa ma infurii. Am sa fiu calma. Am sa privesc mai bine in jur si in ceilalti. Am sa privesc mai bine in mine. Iti doresc tot binele. Nu vreau sa suferi, desi spun prostii cand ma supar. Chiar vreau sa iti fie bine. Stii, poate ca noi nu aveam oricum nicio sansa. Nu a incercat defapt niciunul sa salveze relatia asta. Eu am vrut sa abandonez si tu ai sarit si tu imediat dupa mine. Corbia s-a scufundat instantaneu. Dar paote ca nu mai aveai nici tu puterea sa mai incerci, sa mai duci tu greul, mai ales dupa ce ti-am dat de inteles ca nu te mai iubesc. Trebuie sa incerc sa te iert si eu, sa nu mai ma supar, sa nu mai fac greseli. Mi-ar placea sa stiu daca ai trecut peste mine si mi-ar placea sa stiu si cand. As vrea sa pot trece si eu, daca tu treci.

E ciudat, daca as stii ca peste sa zicem 10 ani o sa vrei sa incercam iar, as astepta 10 ani. Nu stiu de unde vine atata determinare. Inca nu pot accepta ca se poate sa nu mai fim niciodata impreuna. Vezi, nici macar nu zic "ca nu o sa mai fim impreuna" ci spun "ca se poate". Nu vreau sa sune definitiv. Desi tu asta cred ca vrei. Orgoliul tau nu te-ar lasa. Si asta pentru ca nu vezi ca eu am ramas anul asta pentru tine, ca de fiecare data m-am intros. Lucrurile astea nu au valoare pentru tine. Dar e ok, o sa incerc sa accept si asta. Cred ca incep un proces de acceptare. Oricum nu as stii ce sa fac daca intr-adevar ai vrea iar. Probabil nu as vorbi o perioada lunga. Dar as sta cu tine. Cu siguranta nu te-as mai parasi vreo data. Si as lua fiecare zi in parte, nu m-as mai gandi la viitor. Ce rost a avut ca m-am tot gandit si nu am mai trait prezentul?

Sunt sigura ca multa logica nu are ce am scris. Vine dinauntru si nici nu vreau sa revin si sa recitesc. Probabil nu ar trebui pus on-line, dar imi da impresia ca poate la un moment dat o sa-l citesti, desi nu  cred mult in asta. O sa renunt si la speranta asta. Trebuie sa renunt la toate sperantele legate de tine, dar nu pot de-o data. Incet, incet. Asta e marea mea meteahna: graba. O sa iau zilele pe rand. Azi am renuntat la furie. Accept faptul ca nu vrei sa ma vezi sau sa ma auzi. Si imi promit mie ca nu mai fac nimic. O sa te las.

Poate ca in cateva zile o sa pot sa renunt si la speranta de a te vedea fugitiv pe strada. Nu as vrea sa ma vezi tu, doar eu pe tine. Dar o sa renunt si la asta.


Apoi o sa renunt la amintiri. Nu o sa ma mai agat de ele.

Si tot asa....

incet-incet....

poate ca o sa renunt si la speranta ca citesti asta....

si la speranta ca ma mai iubesti....

si la speranta ca ar mai fi ceva intre noi viata asta....

si usor usor...

poate...

am sa renunt de tot.. la tine.

O sa incep probabil o odisee spirituala, un bildungsroman. Nu m-am hotarat asupra titlului, dar o sa fie tip jurnal. "O hemoragie". Nu imi pasa cine o citeste pentru ca tu cu siguranta nu vei ajunge sa o citesti. Si uite asa am ajuns la punctul doi: monolog adresat, dragule.  Ma gandesc ca seria ce urmeaza sa vina ar putea fi la fel de bine intitulata: "Cum sa te zdrobesti si sa plangi singur in doi pasi usori". Cum? Ei, cum. Simplu: te zdrobesti bine, bine ca si cum te-ai arunca frumusel de la etajul... 9 sa zicem, ca-mi place cifra. Bineinteles spiritual vorbind, dar comparatia se sustine. Apoi stai singur si plangi. Gata!

Fac eu glume, rad. Sunt glume autoironice si nervoase, iar rasul mi-e si el fortat si doar pe jumate ras. Ar putea oricand sa dea intr-un ras nervos, care ar putea sa se muleze dupa pe un plans profund. Totul asa bine impletit incat nici sa nu mai stii unde se termina o stare si incepe alta. Stii, ei spun ca in spatele fiecarei comedii e o tragedie. Eu zic ca si in spatele fiecarei tragedii e o comedie. Depinde de cat de implicat esti sau nu esti in drama.

Calitatea textului mi-ar putea fi considerata...indoielnica, sa imi acord un pic de indulgenta. Nu ma intereseaza defapt cuvintele ci ceea ce e inauntru si trebuie sa iasa. D-asta zic, dragul meu, sa lasam titlul "O hemoragie". Iar cum tu oricum nu o sa ajungi sa imi citesti textul, o sa pot sa presupun ca ai fi de acord.

Citeam azi blogul fratelui tau, asa de fun. Bine, nu de fun. Imi era dor de tine, ce sa mai... Si asta era o legatura neexploatata. Citeam eu si ca sa vezi dau peste niste pasaje despre dragoste si durere si ma gandesc: Uite, copilul asta scrie despre noi. Apoi m-a bufnit rasu (rasu-plansu) cand mi-am dat seama ca el scrie despre ce simte el, nu s-o sinchisi cu povestea noastra demult fumata (mama ce pofta imi e acum de o tigara) si stiuta pe de rost de toti, doar de noi nu. De noi nu. Asa e, nu? Noi abia acum o intelegem. Fiecare partea lui. Eu inteleg ca da, ma iubesti si da, te iubesc. Tu intelegi ca iti fac rau si ca nu mai vrei. Interesant e insa cum mi se pare ca totul e despre noi. Lumea vorbeste despre noi, cartile au personaje inspirate de noi ca si filmele de altfel, stickere cu mesaje pe ziduri despre noi... totul numai noi. Dar care noi? Despre ce noi vorbesc?

Cand fumez imi e dor de balconul tau, de cum imparteam cu sete si egal tigara aia, ultima. De cum ne vedeam demult la liceu, de cum in Cismigiu (na ca am setat si decorul) stateam pe iarba dar ne adunam mucurile dupa, de cum iti statea asa de bine cu tigara. Esti frumos. Ieri cand te-am vazut (imi cer iertare pentru modul in care am facut-o) ma uitam ce frumos esti, ce ochi frumosi ai chiar daca ma priveai cu nervi, detasare, ura, iubire.... ai avut un moment de pauza in care te-ai induiosat. A fost ca si cum eram la pescuit si apa era neagra, dar pentru un moment o coada aurie a miscat un pic, sub luciul apei. A fost dumnezeiesc. Sau la fel de bine diavolesc momentul. Uite, din nou dualitate. Dragoste ura. Divin dracesc. Aproape departe. Vino dispari. Cuvant tacere. Tu eu. Totul e descrescendo. Iti recomand sa citesti si invers fiecare propozitie, de la sfarsit spre inceput, sa simti un pic de optimism. Eu asta fac. Cand tu imi spui: doar 3 minute ai si dupa nu vreau sa te mai vad vreo data ma gandesc: Doamne, uite ca vrea totusi sa stea. Cand tu trantesti poarta in nas, eu iti multumesc ca ai stat 3 minute. Probabil ca deja nu mai e optimism, e un suprarealism, distorsionare totala a ceea ce percepem in general a fi realitatea.

Vreau sa incerci sa treci peste. Daca poti, bravo tie. Daca nu poti, bravo noua. Eu nu pot si te astept pe tine ca sa imi pot confirma nebunia sau fericirea. Una din ele trebuie sa fie adevarata, iar eu chiar sper ca nu am nevoie de tratament.

Ieri am fortat nota. Da, am fost egoista sa te fortez sa iesi din casa. Dar gandeste-te ca am inghetat ca un rahat 40-50 de minute in panda de sub geamu tau. De dimineata ma rodea dorul si am rezistat, dar pana noaptea. M-a fericit momentul pentru ca ... te-am vazut. Si nu aveam nimic de zis sau de intrebat. De convins sau dezlegat. Voiam doar sa te vad, sa te uiti la mine (caci de data asta nu te-ai uitat in mine) si sa te aud cum respiri. Ciudat ca voiam sa te vad cum respiri, dar asta imi era dorul. Stiam ca existi si existenta ta imi devenise tot mai apasatoare. Cand iubesti pe cineva si sunteti despartiti pe dinauntru e greu sa iti accepti ca exista, independent de tine. Suferinta e sa traiesti si sa stii ca traieste, dar voi nu mai traiti aceeasi poveste. Mi se parea deja de domeniul SF existenta ta, caci cum puteai tu sa fi cu totul si cu totul separat? Simteam ca mi-ai taiat legatura, ca nu mai vrei sa ma lasi sa simt ce simti. Ca nu mai vrei sa te visez cand te gandesti la mine. Ca mi te-ai sters de pe harta. Asa ca voiam dovada ca nu e doar in mintea mea existenta asta dureroasa (Apropo, acum imi dau seama ca parca Eliade spunea mult mai frumos decat mine cum e sa fii despartit de o femeie pe care o iubesti si ea inca sa existe. Parca tu mi-ai dat fragmentul.) deci voiam sa te vad cum respiri. Ca durerea mea sa sublimeze.

Si asa a si fost. Ma doare, dar nu ma mai roade. Stiu ca traiesti, ca esti orgolios, ca ma iubesti, ca esti slab si puternic in acelasi timp. Poate ca asta e problema noastra; eu vad orgoliul ca pe o slabiciune si dragostea ca pe putere. Tu tocmai invers. Oricum, cert e ca ieri m-am pisat pe propiul orgoliu. Si credeam ca o fac pentru tine. Ulterior mi-am dat seama ca era pentru mine; da, egoism. Dar si pentru tine, caci acum stii ca daca vii inapoi te primesc si cu ceai si cu pernute si cu tigari si cu piele moale si cu suflet cald. Am inteles ce trebuia sa inteleg: ma iubeai, nu te iubeam mai putin decat ma iubeai si nu avea sa sa termine urat daca nu aranjam eu asta.

Noapte buna. Zanutele toate tie!

Bumerang

Sunt cainele fugar intors la poarta.

Sunt durere in pantec

Sunt bucatica inghetata

Sunt tigara dupa tigara

Sunt viata mea

Sunt viata ta

Sunt viata noastra

Dar noi suntem morti demult

Sunt fantoma in delir

Sunt delirul insusi

Sunt ambivalenta

Sunt fluture strivit

Sunt piatra care a strivit fluturele

Sunt totusi vie

Trebuia sa ma omori azi

Dar paradoxal m-ai inviat mai tare ca oricand

Sunt rusine

Sunt impinsa

Sunt respinsa

Sunt nebuna, dar sunt iubita?

Velopsí

Meschin si intelept umblu din nou spre zare
Ma-nscriu in maratonul de-a te vana, Iertare!
Si strafundat in carti, coperti, frunzis si ramuri
Privesc atent, tacut neclintitele lor planuri.
Incerc cu indarjire sa caut, sa patrund
In a lor mistica umbrire de-ascunde in strafund
Aripe si-auri mute in cete adunate;
Cercand sa plamadeasca din nou pe Domnul, poate.
Ma uit amutit, tin pe coate capul inapt
Si nu pot sa-teleg… unde esti, Tu, defapt?
Cu gandul meu profan deschid usi, trag cortine
Astept cu nerabdare sa vad cum Domnul vine!

In trei cuvinte... N O I

Sunt doar un vierme adanc varat in corpul asta putred. Ma misc si sfartec, molfai si fredonez.

Ma doare asa tare...toracele. Ceva vrea sa iasa. Nu-s aripi. Eu nu am mantuirea fluturelui. Nu. Nu-s aripi. Dar doare. Ajuta-ma. Despica-ma de sub gura lung, pana jos, asa cum faci cu pestii. Arunca-ti mainile in mine. Smulge! rupe! scoate! tot!

Agata-te de mine
Avem nevoie de cadere
agata-te de mine
Avem nevoie de durere

...noi doi

O alta masca

In mintea mea himere
Stau inghesuite, prizoniere;
Le-nchid sa nu te copleseasca.

Ma pastrez in mine pentru tine
Tin post atat cat noaptea tine;
Vreau mintea-mi o cumpana senina.

Clocotesc si mor incet
Spre tine sovai sa ma-ndrept;
Mi-e groaza ca n-o sa ma cunosti.

Si stiu ca temnita-i in zadar
Mai pun o caramida doar;
Mi-e teama inima sa-mi fie radacina.

:) noi. suntem tineri si prosti

O sa ne facem o casutza doar noi doi, cu podul in palmele noastre, cu ochi de ferestre ca sa nu ne trezeasca lumina de dimineatza. Cerul de deasupra ne va fi senin mereu caci va fi cerul gurii tale. Tu o vei umple casutza de fructe, flori si obiecte albaste, asa cum fac acel tip de pasari al caror nume l-am uitat. Eu nu voi aduce nimic. Ai mei nu-mi dau zestre caci te-am ales pe tine. Iti voi da doar saruturi pe la colturi... colturile gurii.